Ne trezim!

De vreo douăzeci de ani ne văităm. Că România nu mai este ce a fost, că s-au înrăit oamenii, că nu mai suntem o comunitate.

În mare aşa este! Dar dacă priviţi mai atent veţi vedea că mergem spre bine! Am atins, după părerea mea, minimul absolut prin anii `96-`98, dar de atunci am reînceput să urcăm.

Din păcate sau poate din fericire această trezire se face pe tăcute, începand de jos, de la oamenii cei mai simpli.

Dacă stăm să ne gândim bine, este un porces natural. Oamenii simpli, cinstiţi, cei nedispuşi să plătească pentru funcţii reprezintă inima oricărei naţiuni.

Aşa se face că semnele acestei regenerări a românilor sunt discrete. Dar clare! 

Dacă vă amintiţi, manelele deveniseră prin anii ‘90 un fenomen ce părea deja ireversibil. Stadioanele erau pline, versurile din ce in ce mai agresive şi mai vulgare. De ani buni nu mai există niciun concert cu acest gen de muzică pe stadioane şi nimeni nu mai plăteşte pentru aşa ceva!

Învăţământul se  duce de râpă şi asta se vede cu ochiul liber, nu trebuie să fii vreun specialist pentru a observa lucrul acesta. DAR! Mulţi dintre părinţii plecaţi în căutarea cine ştie cărui El Dorado se întorc în ţară şi asta se vede în educaţia copiilor. Este drept că mulţi profesori din noile generaţii nu au nici în clin, nici în mânecă cu pedagogia sau materia predată. Dar începe să se simtă presiunea acestor părinţi care au adus cu dânşii nu doar experienţa pozitivă a Occidentului, cât mai ales dorul şi dorinţa ca fii şi fiicele lor să aibă un viitor mai bun. Profesorii cei buni sunt din ce în ce mai căutaţi şi chiar se formeaza în generaţiile foarte tinere dascăli care pot deveni excepţionali! Dacă îi vom aprecia cum trebuie.

Lucrez zilele acestea cu Liceul de Arte “Bălaşa Domana”  pentru un proiect european intitulat “Legendele Oraşului Meu”. Am întâlnit astfel o mână de cadre didactice pasionate, foarte bine pregătite, foarte iubite de către elevi şi mai ales foarte foarte tinere! Trebuie să recunosc cu bucurie că acum câţiva ani greşeam. Începusem să cred că şcoala românească este definitiv condamnată. Dar uite că nu este aşa! Filonul acela magic care ţine poporul român în picioare orice ar fi nu a dispărut şi am credinţa că nu va dispărea niciodată. Poate fi din când în când acoperit cu gunoaie. Dar ele se scutură, sunt trecătoare.

Un alt semn alt trezirii noastre îl văd aproape zilnic în clubul de karate pe care îl conduc. Dacă acum 10 ani mulţi părinţi îşi aduceau odraslele pentru a învăţa să”se bată”, acum cei mai mulţi se înscriu la cursuri de arte marţiale pentru că în şcoli s-au redus orele de sport. Şi oamenii întelg faptul că educaţia unui copil nu poate fi completă fără activitate fizică, că o minte sănătoasă nu poate exista într-un trup slab şi plăpând.

Iată deci doar câteva semne care ne dovedesc că pe sub sistemul politic care naşte atât de multe aberaţii, românii se ridică din knock out-ul care părea să-i fi trimis definitiv la podea dupa revoluţie şi îşi continuă viaţa şi rostul istoric cu aceeaşi frumuseţe sufletească, aceeasi simplitate şi aceeasi încrâncenare, când este cazul.

Bineînţeles că mai este mult de tot până a reveni la normal! Acum treburile ţării merg încă rău, dar este – cred eu – doar o inerţie foarte puternică a acelor ani dezastruoşi de după revoluţie. Poate prima condiţie ca şi dumneavoastră să simţiţi cu adevărat că mergem încet, dar sigur pe drumul cel bun este să credeţi asta! Să fiţi mai exigenţi, să cereţi mai mult de la vieţile dumneavoastră şi mai mult pentru copiii dumneavoastră!

Popeye Marinarul si Vlad Tepes

Despre români şi România au vorbit în ultima vreme mai mult alţii. Ne-au confundat cu alte etnii, ne-au „mutat” capitala la Sofia, au reinventat folclorul nostru. Aşa se face că ne-am pricopsit cu vampiri în loc de Feţi Frumoşi sau zmei, că auzim pe la concerte ”Good evening, Budapest!” sau că prietenii noştri din alte ţări se miră că nu vorbim limba rusă.

Zilele trecute, brusc, România „a luat foc” la afirmaţia unui istoric sârb  cum că Vlad Vodă Ţepeş nu ar fi fost român. Afirmaţia în sine nu este deranjantă întrucât aşa zisul istoric îşi baza ipoteza pe o replică dintr-un roman cu vampiri şi pe inscripţia de pe crucea voievodului. Consider că nici nu ar trebui luate în seamă asemenea glume. Ar trebui să-i lăsăm pur şi simplu cu fanteziile lor pe prietenii sârbi. Dânşii sunt de admirat pentru dorinţa de a se identifica cu tot ce este majestuos şi brav. Însă reacţia noastră ca naţie mă îngrijorează puţin. Cum să ne întrebăm dacă omul are dreptate în aberaţiile sale? Unde este mormântul lui Vlad Vodă despre care se vorbeşte? Nu ştie nimeni! Istoricii noştri nu l-au identificat încă!

Iar despre replica din romanul „Dracula” nu mai rost să vorbim. Romanul Dracula... Este ca şi cum aş cere unor constructori să manance spanac şi să ridice un bloc în cinci minute pentru că aşa am văzut la televizor intr-un ”documentar” cu Popeye Marinarul.

Poate că ar fi timpul să ne trezim! Devenim încet-încet un popor fără repere. Iorga şi Xenopol au fost înlocuiţi după ‘90 cu diverse cucoane sau actori rataţi, care ne zâmbesc tâmp din dreptunghiul îngust al televizorului. Ne căutam educaţia şi modelele la oameni penali sau cel puţin imorali, care au ştiut să dea din coate şi să ajungă în faţa noastră zilnic.

Nu de mult un individ care avea o emisiune pe un post destul de vizionat susţinea foarte serios şi uşor scârbit, bineinţeles, că istoria noastră este o minciună de la un capăt la celălalt. Argumentul dumnealui era că un turc îi povestise despre cum văd ei  bătăliile  şi relaţiile cu românii. Apoi  a venit şi completarea care a lămurit totul: respectivul cetăţean turc avea un en-gros la marginea Bucureştiului. Vindea bere. Savant, dom’le!

În ziua în care vom înceta să ne mai jucăm cu istoria noastră, să o luăm în râs vom începe să învăţam din greşelile şi din gloria străbunilor noştri. Abia atunci vom reuşi să ne ridicăm mai sus de cât au zburat ei cu aripile lor de foc. Şi vă spun ca om care a studiat şi predat istoria: românii pot „zbura” într-adevăr ameţitor de sus!

Şi pentru că am vorbit despre Vlad Vodă vă invit să ascultăm împreună un fragment dintr-una din cărţile audio dedicate marelui erou care la 1462 a salvat Europa! Poate ca ar fi bine să ne plecăm capul pentru o clipă şi să ne amintim că tot el, Vlad Basarab al III-lea, a dăruit românilor nu doar mândria genialului atac de noapte, dar mai ales pe Ştefan Muşat, cel care avea să devină Cel Mare şi Sfânt!

http://www.youtube.com/watch?v=BIdTt6y2y40

1 decembrie. Complexe.

Ziua naţională a României.

O sărbătoare frumoasă la început de iarnă, când vremea şi grijile apasă parcă un pic mai mult peste umerii noştri.

O zi ideală - la mijlocul săptămânii - în care ne putem relaxa, petrece timp cu familiile şi prietenii noştri, putem bea o ţuică fiartă şi râde la un banc nou spus de vecinul cel hâtru.

Dar, mai întâi de toate, 1 Decembrie 1918 este o zi în care trebuie să ne exprimăm recunoştinţa pentru cei care au reuşit, pas cu pas, luptă cu luptă, invenţie cu invenţie, performanţă cu performanţă, să clădească ceea ce numim astăzi mândri Ţara noastră!

Poate s-ar cuveni o rememorare a tuturor românilor sau dacilor care au marcat istoria omenirii. Dar numele şi isprăvile lor ar umple câteva sute de pagini. Aşa că ne vom limita la a aminti câţiva români de geniu a căror influenţă pozitivă asupra lumii în care trăim este incomparabil mai puternică decât impactul trecător, pe care îl are în presa vreunui stat străin actul de talhărie al unei persoane cu paşaport românesc. Să amintim de Iancu de Hunedoara, cel care, după victoria de la Belgrad, a făcut să bată clopotele la amiază, în semn de sărbătoare, în toată Europa catolică, tradiţie ce se păstrează în amintirea românului până astăzi? Sau poate de Mitropolitul Dosoftei, care în frământatul veac al XVII-lea, când în Occident la modă erau cântecele de război sau desfrâu canta : „Cine-şi face zid de pace, / Turnuri de frăţie / Duce viaţă fără greaţă / ”Ntra-sa bogăţie! Că-i mai bună, dimpreună /Viaţa cea fraţească/ Decât arma ce destramă oaste vitejească!”

Dar poate este mai bine să venim mai aproape de timpurile noastre şi să ne plecăm în faţa lui Henri Coandă, inventatorul motorului cu reacţie, folosit astăzi în toată lumea, a lui Nicolae Paulescu, cel care prin descoperirea sa salvează şi astăzi milioane de vieţi zilnic sau a câtor şi mai câtor români de geniu. Poate că ar trebui să facem asta zi de zi, să le citim numele ca pe „Tatăl Nostru”, pentru că în ultimii ani începe să se înfiripe între noi un uşor complex de inferioritate, susţinut cu multă „amabilitate” şi de presa din alte ţări. Vă invit să vă amintiţi de ce România a rezistat între atâtea imperii care s-au mistuit în timp şi poate veţi simţi, ca şi mine, un uşor complex de... superioritate, că sunt român!

Şi v-aş mai propune ceva: haideţi astăzi, de ziua României, să facem toţi câte o faptă bună pentru ea! Sunaţi-vă părinţii care sunt departe, veniţi cu noi să punem o floare la statuia lui Vlad Vodă Ţepeş sau daţi o bucată de pâine şi o haină care nu vă mai trebuie unui om care nu are mai nimic! Şi spuneţi Bogdaproste că suntem români, coborâtori din şirul acesta magnific de eroi şi capete luminate! La multi ani, fraţilor! Trăiască România! Doamne ajută!